TOP 10: Cele mai reușite monoposturi Ferrari de Formula 1 (locul 8 – Ferrari 126C2)

0
530
Ferrari 126C2

Pe ultimele două locuri din topul realizat de Valentin Răducan se află monoposturile Ferrari SF70H (2017) și Ferrari 375F1(1950-51). Mai facem un pas spre locul 1, iar pe poziția a opta se află modelul Ferrari 126C2 (1982)

Noul regulament tehnic intrat în vigoare în 1966 permitea utilizarea motoarelor aspirate de maxim 3 litri (indiferent de configurație) sau a unora supraalimentate având o cilindree maximă de 1,5 litri.

La jumătatea anilor ’60 nimeni nu s-a gândit că soluția unui motor mic supraalimentat ar fi una viabilă. Asta până când Renault a adus în Formula 1 acele “ceainice galbene” ce scoteau un fum înspăimântător și cedau pe capete. Dar odată montată și a doua turbină și înfierate problemele de debut, cuplul V6-ului francez, aproape dublu față de rivalele aspirate de 3 litri, a făcut ravagii, iar Ferrari a început să se gândească la soluția alternativă.

Didier Pironi la volanul monopostului Ferrari 126C2

Motivele principale pentru care la la finele lui 1980 am văzut primul Ferrari turbo din istorie rulând pe pistă au ținut de aportul zero al boxerului cu 12 cilindri în materie de efect de sol și de faptul că după 11.000 rpm arcul supapelor începea să intre în rezonanță și se pierdea putere, astfel că până la un pas important în față în acest domeniu (metalurgie sau control pneumatic) calea dezvoltării era limitată pentru propulsorul cel mai grozav al anilor ’70.

Astfel a apărut primul motor turbo Ferrari. Fusese aleasă configurația V6 cu două turbine mai mici KKK ce puteau oferi un lag oarecum mai mic și un control mai bun al accelerației. Inițial propulsorul dezvolta 540 CP, cu doar 25 CP peste boxerul aspirat, dar cuplul sărea de 400 Nm. Numai că șasiul era unul de-a dreptul agricol, neputând suporta avalanșa de cai putere (580 la începutul sezonului 1981) și Mauro Forghieri, un clasic printre avangardiștii garajiști britanici, s-a văzut în impas.

Astfel că a fost adus dr. Harvey Postletwhaite ce a pus la punct în 1982 proiectul inițial, prin introducerea unei monococi din aluminiu de tip fagure pentru a mări semnificativ rigiditatea structurală, esențială pentru un motor care datorită injecției de apă putea dezvolta pentru scurte perioade de timp în calificări chiar 750 CP, dar mai ales pentru a putea utliza cu succes efectul de sol după interzicerea acelor “fuste” laterale la sfârșitul anului precedent.

Pentru o curgere cât mai bună a aerului dar și pentru a reduce din masele suspendate, arcurile și amortizoarele punții față erau acum “inboard”, în schimb nu s-a preferat vechea soluție Lotus de la finele anilor’60 în privința discurilor de frână ce au rămas în interiorul roților. Datorită faptului că peste trei sferturi din apăsarea aero era generată prin utilizarea efectului de sol, mica aripă față și cea spate mai generoasă erau utilizate mai mult pentru a echilibra ansamblul.

Puternicul propulsor V6 biturbo avea o deschidere de 120 grade și ajungea până la 750 CP în regim de calificări, în cursă învârtindu-se în mod normal în jurul valorii de 600 CP, dar oricând Villeneuve și Pironi puteau beneficia de un scurt boost ce genera reprize fenomenale pentru epocă. Modulul de aprindere Lucas își avea și el importanța sa, la fel și cutia de viteze construită ca întotdeauna la Maranello, de-a lungul sezonului experimentându-se dispunerea sa (de la longitudinal la transversal și invers).

Citește și: Noua armă anti-Mercedes-Benz a celor de la Ferrari se numește SF-71H

Gilles Villeneuve și Ferrari 126C2 în cursa de la Imola în 1982

Debutul a fost oarecum greoi, iar după controversata victorie a lui Didier Pironi de la Imola a venit tragedia de la Zolder, Ferrari pierzându-l acolo pe cel mai iubit dintre toți piloții să, Gilles Villeneuve.

Problemele de debut depășite, Pironi, acompaniat acum de Patrick Tambay, se va va instala la șefia clasamentului general, monopostul dovedindu-se cel mai omogen de pe grilă. O nouă tragedie va marca cursul sezonului, accidentul grav de la Hockenheim curmând șansele la titlu ale ambițiosului Didier. Dar constanța lui Tambay și calitățile mașinii vor aduce un nou titlu la constructori pentru Enzo.

Ferrari 126C2

Anul următor, tot cu o pereche franceză, Arnoux și Tambay, ușoara evoluție al lui 126C2 va fi din nou protagonistă, permițându-le celor doi să se implice în bătălia supremă, o nouă coroană mondială a constructorilor ajungând la Maranello. Vor fi ultimele onoruri până la era Schumacher.

Locul 7: Ferrari F1-2000 (2000)

Urmărește pizzasipaste.ro pe FacebookInstagram și YouTube

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.